RUGĂCIUNE

Stau plecat pe genunchii vineţi,

Cu mâinile tremurânde ridicate

Plec capul întristat de toate,

Şi-ncep usor să murmur rugaciune.

Suspinul mi-aprinde sufletul de jale,

În jur nu mai aud nimic de jale,

Din gura mea ce-odată murmura

Acum statu-ncleştata şi tăcea.

Vorbeam în conştiinţa-mi simplă

Cu Dumnezeu ce îmi sfinţea a mea fiinţă,

Şi Îl rugam să ne ajute,

Pe mine nu, ci-un suflet bun dar plin de suferinţă.

Suvoi de lacrimi îmi curgeau,

Şi astupau a mea vedere

Dar eu  în conştiinţa mea tot mai  vedeam

Pe Dumnezeu şi aşteptam minunea.

Cum oastea dă năvală la război

Aşa şi sufletul mi se umpluse de suspine,

Toată fiinţa o-ncetiniră şi suflarea,

Apoi din nou cu rugăciunea îmi continuam a mea povară.

Minunea sa-ntamplat, şi mult mă bucuram,

Lui Dumnezeu îi mulţumesc,

Şi-acelui Suflet pentru care m-am rugat

Îi  datorez viaţa mea, căci pentru mine a înviat!