Ai plecat , o, suflet drag
Şi m-ai lăsat singur pe prag,
Aşteptând să-mi dai un semn,
Să fiu din nou de viaţă demn.
Când ochii tăi senini din sori
S-au stins şi s-au ascuns în nori,
Şi ochii mei te-au plâns de dor
Dorind nevrând şi eu să mor.
De ce din glasul tău nu se aude
Iubirea, ce-n taină o ascunde?
De ce suflarea ta e stinsă
Şi lumânare la căpătâi aprinsă?
De ce ţi-e trupu-ntins ca ceara
Şi-n jurul tău e numai seara?
Ce blândă-mi eşti, dar ofilită
Şi totuşi de mine eşti cea mai iubită.
Suflete ce ai plecat departe,
Călător pe aripi de înger tu străbate
Spre cerul nevăzut, de tine mult dorit,
Cu sfinţii nesfârşit să fii pururi iubit.
Mi-e greu să râd, să fiu din nou la fel,
Când tu erai în viaţă şi îmi erai un ţel,
Mi-erai nemărginirea în care eu iubeam,
Mi-erai iubirea lui Dumnezeu pe care-o adoram.
Rămân aici fără de tine firescului,
Cu dor nestins privesc în golul cerului,
Că poate te găsesc, lumină rumenă sclipind,
În rugăciune pentru oameni, în veşnicie vieţuind.
Cătălin Popa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
aștept gândurile tale!!!