NERABDAREA

Stau şi aştept voios

Cu braţele deschise

Slugile mi-s bune

Şi averea şi pământul

Toate sunt păzite.

Un străin de-odată bate

În grătar la poarta mea

Şi cu glas de catifea

Îmi grăia îndat-aşa:

Tu stăpâne vino de m-ascultă,

Sunt sărac, inima mi-e frântă,

Sunt bolnav şi mult lipsit,

Trupul mult mi-e oropsit

De al bolii mare chin.

Dă-mi din roada ta acum

Să mă fac şi eu mai bun

Să-ntăresc în mine-acum

Dinainte-a mea tărie

Ce-o aveam în asta lume.

Eu te rog dar nu prea mult

Că-mi pierd timpul meu acum.

În sfârşit a terminat

De vorbit, eu îmi spuneam

Apoi lui încet grăiam:

Dacă tu străinul meu

Tot grăieşti aşa mereu

Stai un ceas la porta mea

Şi poruncă eu voi da

Slugilor să-ţi dea

Tot ce-ai vrut, în traista ta

Şi din bunătatea mea

Loc şi casă îţi voi da,

Când mai treci tu pe la mine

Să te odihneşti cu bine.

Iar străinul meu mi-a spus:

Mergi stăpâne şi plineşte

Tot ce inima-ţi voieşte.

Merse-i eu atunci voios

Spre al slugilor loc plin

Să le poruncesc îndată

Ce era să împlinească.

Nu trecuse prea mult timp

Şi mă-ntoarse-i la străin

Să-i dau haina mea de in

Şi-un inel de mare preţ

Când mai trece pe la mine

Să îl recunosc pe el,

Dar privesc din depărtare

Pe străinul meu nu-l văd

Nici o urmă, nici scrisoare

Nu-mi lăsă că se întoarce

Trist atunci cu lacrimi mari

Îl pierduse-i pe străin

De la mine nu a vrut

Tot ce eu aveam mai bun

Eu mă-ntorc la casa mea

Ca mai sunt străini pe lume

Care-ar vrea şi ei să vină

Să-mi slujeasca şi să-mi spună

Cinste lui, stăpânului!