Nu sunteți

Plâng fără să-mi curgă lacrimi,

Căci groaza mi-a luat și simțul și fapta

Și teama mi-a făcut-o soartă.

Câte ploi până va curăți tot răul?

Câte raze până vor lumina și chipul?

Nu sunteți oameni,nu sunteți ce suntem noi,

Voi sunteți doar pământul de sub noi,

Voi ziceți că iubiți, însă doar sufletul din voi!

Uciși stau munți de oameni,

Întinse mări de sânge închegate,

Iar voi cinstiți la mese nenumărate fapte

Și râdeti morții zi și noapte,

Pe când alții sap morminte pentru frați,

Rușine vouă că vă numiți ființe,

Iar noi dorim să fiți ca mai-nainte.

Tăiați și mâini,tăiați picioare,

Tăiați tot trupul, plini de nepăsare,

Sădiți dureri în suflete curate,

Sădiți ce nu aduce roade.

Noi vrem să fiți ca frații noștri,

Voi vreți să fiți ca niște monștri.

Cum soarele mai arde oare?

Cum luna se mai aprinde-n noapte?

Cum munții nu vă scuipă lave?

Cum aerul vă mai suportă în suflare?

O, sufletu-mi plânge-n continuare,

Căci voi nu vreți nicicum iertare.

Tu, Doamne, fă <dreptății> lor dreptate

Și îi întoarce de departe,

Să afle ei ce e iubirea,

Să ceară din genunchi iertarea

Și nouă împăcarea.