Frumoasă ești

Frumoasă ești, frumoasă ești, din cer venită pe pământ

Când eu pe tine te privesc, în juru-mi vântul cântă blând,

Când eu pe tine te ating, ating lumina soarelui

Și zbor până la tine-n gând, în lumea universului.

Frumoasă ești, frumoasă ești, mireasa florilor de câmp,

Când tu în lume rătăcești, atunci te caut fără timp

Și te culeg din mii și mii, tu floare albă ce m-alini,

Un trandafir crescut cu rouă din ochii mei puri și senini.

Frumoasă ești, frumoasă ești, ca un luceafăr strălucești,

În taina nopților de vară la mine-n suflet odihnești,

Un înger sfânt cu aripi frânte ești pentru mine în iubire,

Un sol al păcii regăsit ce-mi duci ființa la sfințire.

Frumoasă ești, frumoasă ești, atunci când tu mie-mi zâmbești,

Natura-n tine se-oglindește, iar tu în mine azi trăiești,

Când arde soarele pe cer și cântă păsările-n cor,

Noi doi dansăm plutind pe nori și ne iubim cu mult,mult dor.

Frumoasă ești, frumoasă ești, când viața ta îmi dăruiești,

Desăvârșind ce este-n mine, din dragoste tu te jertfești,

Frumoasă ești, frumoasă ești, acum și-n veci frumoasă ești,

Fecioara mea, eu te iubesc, în mine afli ce-ți dorești.

Tu-mi dai

Tu-mi dai trăire-adevărată din visurile mele,

Când viața mea e spulberată de gândurile rele,

Zbori plină de speranță, sus până la cer

Și-adu-mi cu tine odată iubirea ta de înger.

Tu-mi dai în zi lumina din sufletul ascuns,

Când nimeni nu m-alină și toți spun că-s învins,

Petrece-acum în mine, în taina mea să crezi,

Nu-s umbra de sub tine, sunt tot ceea ce vezi.

Tu-mi dai în noapte-odihna din dorul tău șoptit,

Când nimeni nu cunoaște că ție-ți sunt iubit,

Aruncă-n groapă totul și vino să-ți recit

Un imn fără de cânt, din suflet preaiubit.

Tu-mi dai ce n-am avut în timpul din trecut,

Când așteptam rănit, atunci ai apărut,

Nu stea din cer căzută, nici lună preamărită,

Ci doar un suflet bun, ființa preaiubită.

Tu-mi dai în lupte arma, curajul tău măreț,

Când nu mai cred în mine tu ești la mine-n suflet,

Și chiar de-ar fi să mor, eu mor doar pentru tine,

Căci te iubesc, iubito, ca-n zilele senine.

Tu-mi dai străine taine, cunoașterea iubirii,

Umplut-ai azi în mine misterul sumbru-al vieții,

Întind acum spre tine o mână tremurândă,

Tu mă primești cu totul secundă de secundă.

Tu-mi dai speranța, credința în iubire,

Căci viața noastră este prea scurtă în trăire,

Un fluture creat în roua dimineții,

Un fluture pierdut în somnu-adânc al nopții.

Ție îți dau iubirea, trăirea și speranța,

Ție îți dau prezentul, căci el îmi este viața,

Ție îți dau ființa, căci ea mă reprezintă,

Acum și-n vesnicie iubirea noastră-i sfântă.

Te iubesc!!!

Te iubesc, iubita mea, în dimineți de vis,

Când soarele se lasă greu de ochii mei atins.

Te iubesc, iubita mea, mai limpede ca cerul,

Căci el se schimbă după timp, iar eu ca diamantul.

Te iubesc, iubita mea, în infinite taine,

Ceea ce port acum în suflet ție nu-ți sunt străine,

Fie în zi, fie în noapte, fie cuvântul meu în șoapte,

Tot te iubesc, tot te iubesc în veșnicele fapte.

Te iubesc, iubita mea, când tu îmi ești departe,

Când dorul meu atunci te vrea lumină peste noapte,

La fel cum luna ne veghea și ne șoptea romanțe

Și eu cu dor în vers te pun, găsindu-te-n dorințe.

Te iubesc, iubita mea, în seri răcoroase,

Când din lacrimi se ivesc razele rămase,

Soarele apune-ncet, biruit de noapte,

Noi din nou din cer senin ascultăm romanțe.

Te iubesc, iubita mea, noaptea stând prin stele

Și cobor ușor prin gând glasurile mele,

Să-ți recit ție atunci vers din inimă-mplinită;

Te iubesc, iubita mea, cu iubire sfântă.

Un singur infinit

La geamul nostru soarele apune,

Lumina-ncet se stinge, se ascunde,

Lumini mărunte fâlfâie-n tăcere

Și în surdină muzica se-aude ca o mângâiere.

Flori multe stau pe jos, petale aromate,

Și noi cu tandre-atingeri, trupuri sărutate,

În locurile-ascunse trăim dorința-n fapte,

Îmbrățișări duioase din vis în realitate.

Atinge-mi pieptul meu, sărută-mă încet

Și lasă-mă să-ți dau din sărutări un zâmbet,

Fii valul neoprit de simțuri și plăceri

În care eu mă scald și-ți dau îmbrățișări.

Iubirea noastră crește când timpul s-a pierdut,

Așa ceva în viață nici unul n-a avut.

Tu ești întregul meu de suflet preaiubit,

Noi suntem amândoi un singur infinit.

În căutarea iubirii

A fost odată în trecut băiatul fără fată,

Umbla din când în când tăcut, prin lumea desfătată.

Și aștepta cu dor aprins, cu rugăciunea înălțată,

Căci nu credea că e învins și mai spera la viață.

A fost odată în trecut o fată-ndurerată,

Ce-a suferit fără să vrea iubirea ei furată.

Și își dorea cu dinadins să-i fie rana vindecată,

Să fie totul doar un vis pierdut în dimineață.

Trec zile lungi, trec nopți adânci pierdute în durere,

Trec gânduri spulberate-n timp, trec clipe fără de iubire,

Cei doi stăteau necunoscuți trăind aceeași soartă,

Dar se doreau unul pe altul în fiecare faptă.

Când frigul tremură adânc speranța lor se stinge,

Dar printr-o voie-a Celui Sfânt speranța lor învinge.

S-au întâlnit cum n-a mai fost uimirea lor vreodată

Și s-au iubit cum și-au dorit iubire-adevărată.

Și au trecut mulți ani de-atunci, să fie veacul poate,

Căci ei tot o iubire sunt, purtată-n suflet și în fapte

Ce nu vor mai avea sfârșit, trăind în libertate

Sunt două suflete iubind fără de timp și moarte.

Frumusețea clipei

E soare blând, e cer senin și totu-i sfânt,

Un murmur cald se-aude-ncet purtat de vânt

Și picuri mulți din flori răsar dansând pe rând,

Sclipiri se văd din depărtări frumos curgând.

Când munți înalți își făuresc tăria lor,

Un gând ascuns, smerit, e plin de dor,

E prea frumos să nu-ți dorești trăirea pe pământ,

Când totu-ți pare că-i un vis, o clipă și atât.

Prin frunza codrului își țeasă lumina drumul ei umbrit

Și prin tăcerea înțeleaptă găsește locul ei dorit,

Izvorul tace și se-neacă în soarele ce l-a‘ncălzit,

Și-n infinit, spre cer se-ndreaptă porunca ce s-a împlinit.

Pământul tremură încet, ducând povară necârtind,

Și-un gând de dor se năpustește într-un suspin, plângând,

Nu este clipa de ajuns trăirii într-un vis și-atât,

Dar este clipa de ajuns iubirii noastre pe pământ.