Dor de adevăr

Sub aripile frânte tu crezi că-s o comoară

și nu vezi că îți sunt mai mult o grea povară.

Mă-ntreb cum poți să crezi că eu sunt ca un sfânt,

când tot ce am în mine mă leagă de pământ.

Nu este zi în care să nu te caut iar

în sufletul meu plin de spini și de amar.

De ce îți irosești speranța ta acum,

când nu gasești în mine nicicum ceva mai bun?

Privește-mă mai bine ca cel dintâi sărac

și-nvață-mă să fiu un om adevărat,

Ajută-mă să port în mine pe Hristos,

să am și eu ca tine un suflet preafrumos.

Învață-mă cuvântul care să îl spun,

Învață-mă să merg cu tine pe un drum,

Învață-mă iubirea cu care să-mi jertfesc

ființa mea pierdută, iubirii s-o sfințesc.

Mă bucur infinit de omul care-l văd,

că nu poartă ca mine în suflet un prăpăd,

Departe sunt de toți chiar dacă tu îmi spui

Că sunt iubirea ta și dragostea oricui.

Nu deznădăjduiesc cuvintelor ce spun,

o spun pentru că vreau să fiu un om mai bun.

Nu vreau decât să port iubirea lui Hristos,

Să am și eu ca tine un suflet preafrumos.