În câte chinuri şi pentru câte lacrimi am aşteptat atât de mult
Şi pentru ce iubiri şi pentru câte doruri am renunţat la tot ce sunt,
Nici timpul n-a contat, nici locul unde-am stat, nici faptul c-am visat,
Cu sângele şuvoi pe frunte , peste tot, în haine de torturi m-au îmbrăcat.
Şi câte zile-au fost şi câte clipe au trecut crezând că-s cele de pe urmă,
Dar fără rost… dar şi c-un rost mi se zărea un capăt de lumină,
Mă-ntreb de mii de ori şi îmi răspund de-atâtea ori-cum hotărârea e a mea?!
Dar nu îmi e de-ajuns să ştiu ce va urma , căci nu-i aceeaşi calea.
Sarmana mamă, sărmanul tată cât m-au crescut şi iată-mă orfan,
Nu am nici o comoară, nu am decât povară a conştiinţei ce o am,
Mă-ntoarce la-nceput, mă duce mai departe cu fiecare gând,
Dar nu-s destule chinuri şi nici destule lacrimi ca să renunţ curând.
'cum hotararea e a mea?'...da, da e a noastra...si toata aceasta 'suferinta' sau experienta duce la un sentiment pe care l pronuntam foarte des si credem ca l avem, anume LIBERTATE.
RăspundețiȘtergere