Chemarea iubirii

Aș vrea să fiu o stea ce-arată spre-a cerului cărare

Lumina veșnicei iubiri de suflet sfințitoare,

Să pot atinge-n chipul tău zâmbetul ascuns

Și lacrima ce ți-a căzut și-n suflet a ajuns.

Privesc înaltul cer curat cărarea sfântă ce-am visat,

Cu aripi lungi, nedesfăcute, îmi arde dorul meu curmat

De așteptările plăcute ale iubirii ce-am urmat;

În lumea groaznicei dureri am fost cu sufletu-mpăcat.

Legându-mi rănile adânci a trupului ce moare

Simt sufletul dorind mai mult spre nemurire să îmi zboare;

Pământul este casa mea și cerul o chemare,

Fără de care n-aș urma a dragostei cărare.

Cum poți să fii atât de bun, atât de bun cu tine?

Nu mai privi ca un străin la tot ce este-n lume

Când toți din jurul tău îți spun:ajută-mi că mă doare!

În viață nu e doar senin, ci sunt și clipe sfințitoare.

Privește luna cum străluce pe-a cerului închisă noapte,

Cum stelele se las văzute în ochii noștri nestemate;

Fii tu în lume cerul meu, ca eu să-ți fiu o stea,

Să îți creez etern un rai, trăind iubirea mea.