Chemarea iubirii

Aș vrea să fiu o stea ce-arată spre-a cerului cărare

Lumina veșnicei iubiri de suflet sfințitoare,

Să pot atinge-n chipul tău zâmbetul ascuns

Și lacrima ce ți-a căzut și-n suflet a ajuns.

Privesc înaltul cer curat cărarea sfântă ce-am visat,

Cu aripi lungi, nedesfăcute, îmi arde dorul meu curmat

De așteptările plăcute ale iubirii ce-am urmat;

În lumea groaznicei dureri am fost cu sufletu-mpăcat.

Legându-mi rănile adânci a trupului ce moare

Simt sufletul dorind mai mult spre nemurire să îmi zboare;

Pământul este casa mea și cerul o chemare,

Fără de care n-aș urma a dragostei cărare.

Cum poți să fii atât de bun, atât de bun cu tine?

Nu mai privi ca un străin la tot ce este-n lume

Când toți din jurul tău îți spun:ajută-mi că mă doare!

În viață nu e doar senin, ci sunt și clipe sfințitoare.

Privește luna cum străluce pe-a cerului închisă noapte,

Cum stelele se las văzute în ochii noștri nestemate;

Fii tu în lume cerul meu, ca eu să-ți fiu o stea,

Să îți creez etern un rai, trăind iubirea mea.

O lumină

La geam lumina îmi pătrunde ochii ca o floare

Și pleoapele mi se deschid și lacrimi curg mângâietoare,

Te strig în zări, în gândul meu soptescu-ți ție taina,

Tu ia-mă iar în visul tău și pierde-mă-n lumină.

Ce vis adânc, ce vis frumos, mai mult decât dorința

De-a fi aici, acum zburând, cu tine spre viață.

Mai bine plâng, mai bine râd, mai bine-aș fi un gând

Ce soarta sigur l-ar primi ca lacrima curgând.

E prea tarziu să spun acum ce simt adânc în mine,

Dar pot să spun că n-am alt drum decât s-ajung la tine.

Nu văd nimic, n-aud nimic, nu cred decât dumnezeirea

Ce mă tot duce în adânc ca să-nțeleg iubirea.

Și noaptea vine spumegând pe cer cu stele sumbre,

Dar nici așa nu mă ascund, căci ele nu fac umbre,

Lumina însăși s-a ascuns în noaptea cea senină,

Iar ochii reci mi se închid și-n mine aflu o lumină.